Pe domnul George Boşcov l-am cunoscut pe vremea când eram subalterna domniei sale, la Poşta Română. Era un bărbat frumos, cu aptitudini recunoscute de toţi superiorii săi, dar şi de noi, cei „păstoriţi” de dumnealui. Cu un simţ al răspunderii, care îi pecetluia orice fel de activitate, domnul Boşcov cunoştea şi rezolva multe probleme care păreau fără soluţii.
Îl revăd azi, după mai bine de zece ani de când nu mai suntem colegi, cu voia soţiei sale, undeva, într-un restaurant. E gata să-mi răspundă la câteva întrebări, în timp ce ospătarul se învârte pe lângă noi, iar asta îmi aduce aminte de agilitatea şi interesul comeseanului meu de pe vremea când era şeful meu şi al altor câtorva sute de persoane.
– Aţi rămas aproape la fel de tânăr şi de drept, ca un stejar crescut din pământ românesc, domnule!
– Să mă fi văzut acum 45 de ani, când eram militar, doamnă! primesc răspunsul însoţit de un zâmbet care îi luminează chipul, niciodată pătat, sculptat doar de câteva brazde.
– Să nu-mi spuneţi că vă apropiaţi de şapte decenii de existenţă…
– De ce să nu spun asta? Ştiu că iubeaţi adevărul…
Îl privesc uimită şi recunosc că sunt fericită că nu e prin preajma noastră vreo oglindă, care să-mi spună adevărul şi despre mine.
– Da, dacă ăsta este adevărul, îl accept. Însă trebuie să vă întreb, ca să fiu sigură că nu este o glumă, când v-aţi născut? Poate totuşi vă răsfăţaţi un pic.
– Dacă vreţi, vă arăt actul de identitate. Dar eu ştiu că mă credeţi pe cuvânt, aşa cum aţi făcut întotdeauna. Sunt născut la Galaţi, în 1950, pe 10 septembrie.
– Da, ştiu, mai toate colegele mâncam bomboane fine de ciocolată, întotdeauna, pe la începutul lunii septembrie, însă anul naşterii nu l-am cunoscut şi mărturisesc că sunt surprinsă.
Pare că nu m-a auzit şi continuă să-mi vorbească, în timp ce ospătarul îşi face apariţia cu îngheţata şi apa comandată.
– M-am îndrăgostit la grădiniţă, în timpul unui test de atenţie. Sora mea, colegă cu mine şi ea, a observat că atenţia mea era îndreptată mereu asupra Lilianei, frumoasa blondă, cu ochii verzi. M-a alergat, încercând să mă pedepsească, ba, mai mult, mi-a spus că are intenţia să mă despartă de ea. Nu i-a mers planul, dar a reuşit să-şi rupă sandaua în urma acestui efort. Atunci am invăţat că e bine să fii consecvent în relaţia cu fetele. Dovadă că peste zeci de ani mi-am luat o nevastă la fel de frumoasă, tot blondă şi cu ochii verzi.
Mai târziu, prin clasa I, am văzut un copil care plângea, agăţat de cişmeaua din curtea şcolii. Era turc şi avea o surioară care i-a aplicat o corecţie, pentru a deveni un elev discilplinat. Am certat-o pe sora micuţului, considerând pedeapsa neîndreptăţită şi cam dură pentru un băieţel speriat şi prea mic, ca să nu rămână marcat de gestul ei necugetat.
Doina, colega mea de bancă, îmi acoperea gura cu o mână delicată şi parfumată. Mă îndemna să nu mai răspund la toate întrebările învăţătoarei care pornise deja o anchetă despre această întâmplare. Încercam să scap de mâna care mă împiedica, să spun ceea ce credeam, dar în același timp îmi făcea plăcere jocul acesta, că nu oricine încerca să-mi închidă gura, ci una dintre cele mai frumoase fete din şcoală.
Învăţătoarea mea, Georgeta Tătaru, era curajoasă şi demnă. Îmi amintesc că în timpul celui de al Doilea Război Mondial, tata o ajuta să se adăpostească în adăpostul antiaerian. I-a salvat viaţa de câteva ori. Mult mai târziu, s-au reîntâlnit. Tata a invitat-o la o îngheţată, eu eram între ei, şi îi urmăream cum vorbeau despre aceste întâmplări.
Aceste poveşti m-au făcut să mă simt mândru de tatăl meu, considerându-l un erou. Era marinar tata, şi mă mai lua cu vaporul pe Dunăre, în timp ce făcea curse intre Brăila şi Galaţi cu muncitorii de la Şantierul Naval. Era un bărbat frumos şi avea un succes teribil la femei. Dar eu îl urmam aproape peste tot, ca nu cumva cineva să mi-l fure. Cineva. De exemplu, mă lua pe vas cu el, şi pentru că aveam vederea bună, îl atenţionam pe căpitan de fiecare dată când vedeam câte un copac mare smuls de ape sau de furtună, atunci când era ceaţă sau când ploua foarte tare.
– Liceul ce amintiri v-a lăsat?
– Am făcut realul, matematică-fizică-chimie.
– Nu mi-au plăcut deloc matematica şi nici fizica. Dumneavoastră cum v-aţi împacat cu ele?
– Păi….suntem toţi la fel? Cu disciplinele acestea stăteam bine, dar rusa mi-a dat mari bătăi de cap. Crezi sau nu, dar in 1967 a trebuit să repet anul din cauza acestei limbi slavone, imposibil de pronunţat, de reţinut şi de învăţat pentru mine.
– Cred, fiindcă aproape acelaşi lucru păţeam şi eu cu matematica.
– Ce aspiraţii aveaţi, după ce aţi luat bacalaureatul?
– Eram deja absolvent al Şcolii de transmisiuni Gh. Lazăr – Sibiu, efectuam serviciul de cadru militar activ, la regimentul Otopeni, actuala Bază de Informatică şi de Transmisiuni Speciale – Otopeni – NATO. Mi-a plăcut radioamatorismul încă din clasele primare. Ştiam alfabetul Morse, cunoşteam ceva generalităţi. În baza acestor mici informaţii, luând legătura cu transmisiunile moderne, am înţeles că aceasta este calea pe care trebuie să merg.
În vremurile acelea, puţini oameni cunoşteau aparatura cu care era dotată această Unitate Militară din Otopeni. Momentul acela a fost determinant pentru viitorul meu ca electronist, ca om responsabil şi ca bărbat.
Ca să revenim, trebuie să spun că până în anii ‘80-‘81 am avut parte de o tehnică de vârf a electronicii militare. După această perioadă, am trecut în serviciul civil, la Poştă, unde am avut surpriza plăcută de a lucra cu o tehnică electronică de top, adusă din Canada şi SUA.
– N-aţi fost tentat să rămâneţi în armată?
– Să fiu sincer, după nota comandantului companiei, prin 1975, a reieşit că nu execut toate ordinele sau le execut parţial, sub motivaţia că mă pregătesc pentru examenul de stat în corpul ofiţerilor.
– Prin urmare, să înţeleg că, într-un fel, v-aţi reorientat de bunăvoie spre viaţa civilă.
– Păi, nu trebuia să ajung în Poştă, unde erau fete frumoase pe care, în vremurile acelea, armata nu avea voie să le încadreze? Apoi, eu am dorit să fiu propriul stăpân, să îmi organizez singur viaţa. Am mai vrut să fiu şeful care nu trebuie să comande, ca subalternii să execute „fără să discute”. Credeam că e mult mai bine să dezbatem împreună problemele ivite, găsindu-le în comun rezolvarea. E mai eficient aşa, mai uman şi mult mai relaxant.
– Se spune că Poşta era cenzurată pe vremea comunismului. Aşa era?
– Eu ştiu că cenzura se făcea numai corespondenţei care era direct expediată organului puterii de stat. Era o secţie a unei Direcţii a ministerului de resort neaparţinătoare Poştei, dar a Securităţii.
Asta se făcea pentru a se preveni îmbolnăvirea sau atentatul împotriva vreunui secretar de partid sau a celui general. Exista o maşină, sau mai multe, de origine japoneză, care făceau șase analize de bază a cernelurilor, a hârtiei, analize nedistructive. Asta, în scopul descoperirii eventualelor otrăvuri strecurate în plic, cerneală, pe hârtie, timbre, lipici etc. Am mai înţeles, tot de la foştii mei colegi militari, că se inventase scrisoarea explozivă, care conţinea o pastilă de 4 cm. ce avea o putere de explozie care putea distruge tot ce se afla într-o cameră de 16 m pătraţi.
– Aţi fugit de armată, ca să redescoperiţi un alt mediu, cel puţin la fel de disciplinat şi care era considerat, dintr-un punct de vedere, destul de ostil şi chiar periculos…
– Corect! Utilajele poştale automate puteau citi codurile de bare după scrisori, de la 20.000 până la 25.000 scrisori pe oră. După cum bine ştiţi, oamenii îşi trimit în plicuri mărţişoare, meşe de păr, agrafe, capse, butoni, paste de pix, bani… chiar şi ce nu vă puteţi imagina că poate intra într-un plic. Mărturisesc că îmi era teamă de o eventuală explozie a vreunui plic „dotat” cu un astfel de „cadou” al cărui destinatar putea fi oricine. Eram mereu apostrofat de şeful meu care îmi reproşa că stau departe de maşina automată de cartat. I-am mărturisit temerea mea legată de scrisoarea explozivă. Omul a rămas total surprins, fiindcă nu cunoştea aceste noi invenţii. Este vorba de anii 1980-1981. Să ştiţi că povestea cu plicurile şi prafuri explozive este reală şi am trăit-o pe pielea mea.
Ne era frică în orice moment, ca nu cumva să explodeze vreo trimitere în mâinile noastre, deoarece fosta conducere nu achiziţionase, din lipsă de fonduri, un dispozitiv special prin care trebuiau introduse toate scrisorile. Acesta ne-ar fi protejat. Astăzi, această problemă se rezolvă uşor, în camera blindată pe aeroport, la sosirea bagajelor şi a corspondenţei aduse din toată lumea.
– Unde v-a găsit aşa-zisa Revoluţie?
– La serviciul meu, în Calea Giuleşti, unde eram comandantul Gărzii Patriotice, gardă care a primit armament şi muniţie, cu care am păzit obiectivul nostru, fără să avem niciun fel de incidente. Lângă noi se găsea sediul Central al Poliţiei TF.
– În afară de postul de tehnician electronist de la DRPB, aţi mai lucrat şi la Tranzit Poştal, la Serviul PSI, dar şi în alte puncte fierbinţi ale Poştei care solicită angajaţii în mod special şi permanent. Acum sunteţi pensionar. Credeţi că pensia acordată de statul român este in concordanţă cu munca prestată de dumneavostră?
– Nu, actuala pensie nu exprimă nici pe departe efortul depus, riscul şi energia consumată atâta vreme. Zeci de ani am fost solicitaţi permanent, am muncit, am avut responsabilităţi multiple, temeri, îngrijorări şi foarte mulţi nervi.
– De ce nervi?
– Pentru că, cel puţin atunci când lucram eu, Poşta era o instituţie care deţinea o anumită categorie de lucrători. Am lucrat cu oameni buni, foare buni şi excepţionali. Imaginaţi-vă că Bucureştiul a avut peste 80 de centre poştale, iar de la Giurgiu până la Ploieşti, încă pe atâtea puncte principale, ca să nu mai vorbim de cele săteşti. Toate aceste oficii trebuia să-mi fie cunoscute pentru că serviciul de întreţinere începe cu clanţa de la uşă, până la magazia de lemne şi cărbuni, dar şi cu arhiva poştală.
Astăzi, ele mai subzistă parţial. Oficiile au fost desfiinţate din diverse motive, începând cu lipsa corespondenţei pe suport de hârtie, până la interese neclare ale unor autorităţi. S-a ajuns la concepţia exprimată că „cine vrea poştă să-şi facă!”
– Ce regrete aveţi dacă ne referim la cei 40 de ani de activitate poştală?
– Nu trebuie să regreţi nimic din ceea ce ai făcut în viaţă! Dacă faptele tale sunt drepte, dacă nu ai nedreptăţit oamenii din vina ta… De exemplu, nu-mi plăcea că Paştele, Crăciunul şi Anul Nou le făceam de cele mai multe ori „pe baricade”, cum se spune. Dar, indiferent că anii au fost grei, au avut frumuseţea lor. În plus, am reuşit să cresc doi copii din salariul meu de la această instituţie, pe care am slujit-o cu mare credinţă. Regret şi că am îmbătrânit. Dar, în compensaţie, am cunoscut o mulţime de oameni şi caractere desosebite, cu care am intrat în contact direct şi cu care am colaborat foarte bine.
– După pensionare, probabil că timpul v-a permis să observaţi şi să rezonați sau poate să aveţi repulsie pentru anumite partide politice…
– Am studiat doctrinele partidelor de după revoluţie. M-am oprit la Partidul România Mare, al cărui membru am devenit, până când regretatul Vadim Tudor a plecat. După moartea lui, mi s-a părut că nimic nu mai e la fel, de aceea m-am retras. Parcă s-a denaturat cumva starea de spirit şi poate, de fapt, a partidului. De atunci nu mă mai interesează politica. Cred că ceea ce se întâmlă acum în ţară nu se numeşte politică. E o mascaradă periculoasă şi ruşinoasă pentru popor.
– Experienţa de aproape şapte decenii pe care aţi acumulat-o ar putea să vă permită să dăruiţi unele sfaturi generaţiei actuale?
– Da. Constat cu îngrijorare lipsa reperelor pentru tânăra generaţie. Lipsa de repere dă senzaţia de apă tulbure, în care oricine poate face ce vrea. Când fiecare face ce vrea nu putem vorbi de o societate viabilă. Apar confuzii, interpretări şi reinterpretări care conduc în mod automat la ţinte false şi standarde joase în societate. Nu ştiu dacă adevăratele valori universale ar putea fi percepute corect, aşa cum vieţuim acum. Mai degrabă, aşa cum am spus, ar putea fi interpretate, denaturate, poate chiar desfiinţate.
– Societatea mai are nevoie de sfaturi?
– Da, pentru că fără ele ajungem la povestea reală a uciderii bătrânilor în totalitate şi impunerea unor alte cerinţe de valori, care sunt cu adevărat false. Degenerarea societăţii privind constituirea familiei, inversarea scării de valori, lipsa de respect faţă de înaintaşi, faţă de pământul strămoşesc vor duce negreşit la necesitatea apariţiei unei noi generaţii de eroi. Vai de poporul acesta şi oricare altul, care are nevoie de eroi, pentru a-şi recâştiga identitatea, valorile şi demnitatea pierdută.
– Să fie constructivă toată libertatea care a ajuns azi să troneze peste ideologia educaţiei, a societăţii şi a noastră?
– Exclus. Libertatea este o valoare unviersală, despre care s-a vorbit şi s-a filozofat mult, dar nu îndeajuns. Tot ceea ce trebuie să înţeleagă copilul, adultul şi vârstnicul este că, ideal, dar şi obligatoriu, fiecare dintre noi trebuie să ne comportăm în aşa fel încât să nu deranjăm pe concetăţenii noştri, nici bunurile comune, nici mediul înconjurător…
– Care sunt consecinţele care apar în urma unei libertăţi excesive?
– Relaxarea dată de liberate excesivă este prăbuşirea individului, a sistemului societăţii în care funcţionăm, pentru că nu se mai respectă nici o lege din cele 10 date societăţii. Nefuncţionarea legilor conduce automat la haos.
– Cum se mai poate supravieţui azi, când cultura este aproape un subiect tabu, iubirea mai că s-a pierdut, respectul şi modestia sunt călcate în picioare?
– Supravieţuirea a fost, este şi va fi. Existenţa familiei care fiinţează în acest popor de la începuturile creaţiei civilizaţiei pământeşti. Familia îşi transmite tradiţiile şi obiceiurile în continuare: tată, fiu, bunici, nepoţi, limbă, graiuri, porturi, legende, mituri, aşa cum se regăsesc ele în tăbliţele noastre de la Tărtăria, Cucuteni, Sinaia, cu Scrierea Danubiană, cu primul calendar menstrual din lume care dovedeşte în mod cert că am fost şi suntem primul popor din lume la care a apărut scrierea.
Iubirea se manifestă în continuare, pentru că românii sunt un popor smerit, aşa cum spune sfântul Siluan: „Smereşte-te, ca să manifeşti iubirea”.
Noi aşa suntem crescuţi, în educaţia străveche. Preoţii, învăţătorii şi familiile noastre ne conduc către o purtare cu adevărat creştină. Orice abatere, fie chiar şi impusă, atrage după sine consecinţe de neimaginat. Iată, dovada e tot ce se întâmplă negativ cu poporului român. Deschizi televizorul şi auzi fărădelegi. Copiii au devenit infractori de mici, şcolile par că s-au transformat într-un circ needucaţional, spitalele au ajuns să fie un loc din ce în ce mai greu de suportat şi care oferă bolnavului tot mai puţine speranţe. Străzile sunt asemănătoare unor arene, în care se desfăşoară lupte sălbatice, bisericile nu mai corespund acestui model de societate care este gata să facă spovedania păcatelor la prima zebră cu semafor. Banul a devenit ţinta principală a existenţei zilnice care nu poate fi asigurată de acest model de societate.
– În concluzie, tinereţea spiritului dumneavoastră este o stare care vă caracterizează. Într-o bună zi, dacă s-ar întâmpla să o pierdeţi, care vor fi regretele, care este mândria pe care o lăsaţi moştenire copiilor şi nepoţilor?
– Regrete? Trebuia să fi respectat recomandările părinţilor, învăţătorilor şi profesorilor care îmi cereau să continui studiile, fiind calificat ca: „brânză bună în burduf de câine”. M-am oprit când ar fi trebuit să continui. Recomand tuturor tinerilor să studieze, pentru că vor avea parte de o viaţă cu o dinamică eficientă extrem de înaltă, de rapidă. Seniorilor care vor citi aceste rânduri, să nu înceteze să le comunice tinerilor această condiţie a progresului societăţii şi a individului.
Mândria mea? Este că sunt român, voi rămâne şi mă voi renaşte tot român. Aşa le-am spus nepoţilor mei: să rămână români, să înveţe, deoarece lumina primită de la cărţile citite nu poate fi luată de nimeni!
Face semn ospătarului, cu intenţia să plătească, semn că discuţia noastră se sfârşeşte. Aş fi vrut să-l mai întreb şi despre felul în care a supravieţuit unor tragedii din propria viaţă, reuşind să se agaţe de viaţă de dragul familiei, al soţiei, pe care ştiu că o apreciază enorm. Să-mi fi spus şi ce a simţit când, în locul fluturaşului de salariu, a apărut un talon de pensie. O fi simţit că bătrâneţea a sosit, fluturând acea bucăţică de hârtie în mână?
Dar fostul meu şef se ridică. Nu mă lasă să-mi plătesc consumaţia, „ameninţându-mă” că data viitoare îmi va permite să fac asta.
Ne ridicăm şi plecăm. La prima intersecţie ne despărţim. Doar fizic, pentru că eu plec cu amintirile mele dragi. Îl văd la biroul său, în care mă primea întotdeauna cu onestitate; văd dosarele în care mă ruga, din când în când, să-i pun ordine și lampa de birou; îi văd multele pixuri cu care semna prea multe acte când orice om normal s-ar fi temut să-şi ia răspunderea pecetluirii cu numele său.
