De aproape două decenii pot afirma cu mândrie că sunt amica unei femei puternice, inteligente şi luptătoare.
A plecat din inima Olteniei în anul 1975, imediat după ce a terminat Liceul Industrial. Pe atunci, absolvirea unui astfel de liceu era un merit pe care puţini copii îl aveau. A venit în Bucureşti, fiindcă simţea că poate să-şi depăşească statutul de simplă absolventă de liceu cu o slujbă onestă şi modestă în cel mai apropiat oraş de satul ei natal.
Azi mă duc acasă la ea, ca să ne amintim de peripeţiile vieţii ei, de împlinirile şi zbaterile celor şase decenii de existenţă, de care ea se simte tare mândră.
Locuieşte într-o vilă, în centrul istoric al Capitalei, pe care şi-a cumpărat-o cu atâtea sacrificii şi implicare, despre care vorbeşte cu un zâmbet amar, dar şi cu un licăr fierbinte în ochii ei inteligenţi.
Ajung. Bat la uşa metalică de culoarea scoarţei de stejar. Nu sun. De obicei e cu nepoata ei… Deschide imediat. E singură.
– Bună dimineaţa, Dănuţa!
– Bine ai venit! Dezbracă-te, pune-ţi haina pe undeva şi hai să punem de cafea.
Dă drumul unei hardughii moderne, care porneşte imediat, porţionând rapid două căni mari de licoare binecuvântată, motiv aproape divin de a ne depăna amintirile.
– Ce mai faci tu, Dănuţa Diaconescu? Te-ai obişnuit cu statutul de pensionară?
– Oho… sunt cinci ani de când nu mai semnez condica. Am aşteptat momentul în care dimineaţa să nu mai fie nevoie să mă îmbrac cu viteza soldatului în misiune, să mai deschid librăria și uneori să o deszăpezesc singură sau să mătur tot trotuarul din faţa unității, să mai primesc marfă de milioane de lei și să supraveghez cărţile scumpe, expuse cu generozitate pe rafturile librăriei uriaşe. Am lucrat singură la librăria din Piaţa Amzei, executam propriile ordine, ştii bine. Aveam mărfuri de valori uriaşe. Într-o librărie-papetărie există obiecte mici şi foarte mici, a căror evidenţă te oboseşte mai mult decât îţi poţi imagina. N-am ieşit niciodată lipsă. Dacă mă uit în urmă, mă mir şi eu cum de am rezistat patru decenii de muncă şi de răspundere colosală. Erau destui… prin zonă, care se prefăceau că sunt interesaţi de o felicitare sau de cine ştie ce produse, pe care îi prindeam cu ditamai dicţionarul sub geacă sau ascuns pe sub cureaua de la pantaloni.
– Îmi amintesc de astfel de întâmplări. Îţi crea o stare de stres, care îţi genera şi alte probleme de sănătate. Apoi, vânzările începuseră să scadă, returul mărfurilor nevândute era un iad, care se repeta la fiecare sfârşit de lună. Deci, să înţeleg că îţi este benefică pensionarea…
– Da. Numai că, deşi am muncit patru decenii în acelaşi loc, pensia mea este o mizerie. Asta îmi aminteşte despre povestea domnului profesor şi scriitor Constantin Ciubotaru sau despre bătrânii din Evul Mediu, care erau suiți în copacul de la marginea unei prăpăstii și care apoi era scuturat împreună cu bătrânul.
– Da… ai citit lucrarea mea despre domnul profesor Ciubotaru. Interesantă poveste spune domnul profesor în cartea sa. Se pare că asezările omeneşti au rămas cu mentalitatea din acea perioadă…
– Dincolo de aceste greutăţi, de faptul că ai rezistat să lucrezi cu publicul, ceea ce nu este deloc simplu, de divorț… de ziua în care, fără niciun ajutor, ai fost mutată cu marfa librăriei din Piaţa Amzei, în bulevardul Unirii, la depozitul Companiei de Librarii, nu te plângi, pari neobosită, nu vrei să încarci pe nimeni cu problemele tale…
– Da. Oltencele aşa sunt. Femei dârze. Ecaterina Teodoroiu, Maria Lătăreţu, Leontina Văduva, dar şi Sergiu Nicolaescu sau Marin Sorescu…
– Te-au inspirat aceste personalităţi?
– Da. Avem nevoie de modele. Eu am avut mereu personalităţi pe care am vrut să le urmez. De la învăţătorul meu din sat, până la artiştii de pe micul ecran, pe care îi admiram şi îmi juram în taină că le voi urma exemplul.
– A fost greu să ţii o gestiune uriaşă, să creşti singură un copil, după ce ai divorţat şi ai plecat în neant doar cu copilul?
– Da. A fost cumplit. Dar nu m-am dezechilibrat, nu m-a parasit credinţa că pot ieși la liman. Gestiunea a adus unora dintre colegii mei pedepse cu privări de libertate, altora desfacerea contractelor de muncă şi pierderea caselor şi a tuturor bunurilor. Nu ştiu cum reuşeau unii dintre gestionari, este adevărat, foarte puţini, să iasă lipsă la inventar cu sume astronomice. Niciodată nu am înţeles cum se întâmpla așa ceva. Cred că există un secret în a păstra un echilibru în menţinerea permanentă a cifrei corecte de afaceri.
– Care este secretul, Dănuţa?
– Cinstea, atenţia, responsabilitatea, controlul temporar asupra gestiunii, respectul faţă de clienţii şi colegii din Companie…
– Tu respecţi pe toată lumea, iar asta înseamnă că te apreciezi, mai întâi, pe tine.
– Azi a cam dispărut respectul, iar asta mă îngrijorează. Cinstea a cam fugit şi ea din inimile românilor noştri, consecvenţa, responsabilitatea şi implicarea nu prea mai caracterizează poporul roman. ,,Copiii României mele”, cum zici tu, nu prea mai sunt animaţi de astfel de simţăminte frumoase. Mi-e teamă pentru nepoata mea, care a venit într-o lume total diferită de aceea în care am venit eu, în Bucureşti, ca să-mi găsesc norocul. L-am găsit, pentru că eu însămi am muncit pentru el, dar şi societatea, nu știu, era altfel…
– Te-ai gândit să-ţi deschizi o librărie privată, după ce ai ieşit la pensie?
– Da. M-aş fi încumetat. Am experienţă, aveam şi ceva bănuţi cu care să fi pornit mica afacere. Casa asta mi-ar fi ţinut loc de spaţiu comercial. Legislaţia este însă stufoasă, funcţionarii de peste tot sunt ciubucari, greoi şi nerespectuoşi. Nu se poate. Chiar dacă tu mai poţi face ceva bun şi frumos, nu eşti lăsat.
– De ce nu te-ai recăsătorit, Dănuţa?
– Pentru că nu am găsit omul potrivit. Eu sunt o fire întreprinzătoare, activă, onestă şi familistă. Întâmplător sau nu, am întâlnit doar oameni superficiali, prea dornici să trăiască liberi şi libertini. Mi-am îndeplinit misiunea de mamă şi de bunică, fiindcă aşa am considerat că e mai bine.
Privesc ceasul enorm din faţa mea. O amintire pe care colegele i l-au dăruit, atunci când s-a pensionat. Un dar, un semn de preţuire, care ne aduce aminte de trecerea noastră ca un fulger prin această lume. Mă ridic şi o anunţ că plec. Mă ceartă că nu am mâncat biscuiţii care însoțeau cafeaua pe care am savurat-o aproape pe nerăsuflate. Îi învelesc într-un şerveţel, ca să nu mă mai cicălească. Îi ascult și sfatul de a nu mai bea cafeaua pe stomacul gol. Promit să-i mănânc pe drum. Ajung iar lângă uşa de culoarea stejarului. Apăs pe clanţă şi ajung în curtea interioară. Lumina cerului îmi mângâie chipul şi sufletul. Casa Dănuţei este primitoare şi luminoasă, ca spiritul ei. De fiecare data când ajung la buna mea prietenă, Daniela Diaconescu, îmi amintesc de clipele în care mi-a întins mâna în momentele cele mai grele ale vieţii mele. Gestionară a multor miliarde de lei, care au aparţinut Companieie Naţionale de Librării, a ştiut la fel de bine să-și gestioneze propria viaţă.
