Pe vremea copilăriei mele (adică mileniul trecut, desigur), oamenii care se stingeau după vreo 75-80 de ani se considera că au murit de „moarte bună”, înţelegând prin asta că atâta le-a fost sorocul, atât a fost aţa, atât a avut omu’ de trăit. Oamenii păreau împăcaţi cu ideea şi cu finalitatea ei. Drama apărea atunci când omul era mult prea tânăr şi finalul se producea, spre exemplu, printr-un accident nefericit sau printr-o boală cumplită. Atunci cumva nu mai era o „moarte bună”, ci căpăta forma unei adevărate tragedii.
Apoi evoluţia ştiinţifică, noile proceduri medicale au făcut ca numeroase începuturi de sfârşit să devină începutul unei agonii care se poate prelungi ani de-a rândul.
Lucrez într-un cămin de bătrâni şi am uneori sentimentul că alungăm „moartea bună” pentru o viaţă rea. Ce vreau să spun cu asta? Păi să presupunem că avem un om care are peste 80 de ani şi face un accident vascular cerebral. Ei bine, acum 20 de ani ar fi murit de „moartea lui”, pentru că hemoragia intracraniană ar fi dus organismul în colaps. Acum însă, intervenţia medicală rapidă poate să salveze un om, dar care rămâne adesea cu sechele severe. Urmează programe de recuperare, tot felul de terapii, depresia aferentă situaţiei de neputinţă sau, în situaţii severe, un om care este complet aplatizat şi care necesită îngrijire permanentă. Din acel moment, cursul familiei se schimbă şi ceea ce înainte era poate o prezenţă plăcută, acum devine o corvoadă. Rămâne un rest de om care nu mai aminteşte cu nimic de cel care era. Dacă este şi el conştient, trăieşte asta cu o durere intensă și chinuitoare, dacă el nu mai este conştient, trăieşte familia cu durere. Oricum o dai, greu este. Nu contest „miracolele” medicinii și poate că tocmai ele ne dau speranță să credem că mai tragem nițel de timp.
Am în cămin persoane care de 5, 7 poate chiar 10 ani sunt complet rupte de realitate, nu reacţionează, sunt doar un corp care este spălat şi alimentat, un fel de tub digestiv care respiră – oricât de cinic ar părea asta. Multe dintre aceste persoane, în alte condiţii ar fi murit de „o moarte bună”. Dar acum pompăm în ei antibiotice, perfuzii și tot felul de medicamente scumpe pentru a-l salva! Reuşim să-l „salvăm”, dar nu ştiu exact ce câştigăm. Mă întreb dacă nu cumva toată această derulare de forțe nu are mai degrabă legătură cu neacceptarea noastră a finalului, și nu cu suferința celui suferind!
Sigur că viaţa este un cadou minunat. Nu pledez pentru eutanasiere. De fapt, îmi dau seama că este destul de complicat să decizi despre viaţa unui om şi este datoria noastră să mergem până la capăt. Știu că chestiunea în speță ridică un munte de controverse etice. Ceea ce m-a pus pe mine pe gânduri a fost acest concept de „moarte bună” pe care nu mai ştiu cum să-l mai aşez.
Uneori, familiile celor care sunt internaţi în cămin ne întreabă: „A murit de moarte bună?” Întotdeauna am o dificultate în a răspunde. Am trăit şi situaţia aproape absurdă în care pe certificatul constatator scria “stop cardio-respirator” şi familia ne întreba de ce a murit de asta şi nu a murit „aşa, natural”. Răspunsul care îmi venea ar fi fost: „păi nu am produs noi stopul cardio-respirator, a venit natural!” Evident că nu am putut afirma asta în fața familiei copleșită de durere. Și atunci care mai este astăzi moartea naturală? Care dintre diagnostice este acceptat ca fiind „bun” pentru o „moarte bună”? Poate doar acel diagnostic în faţa căruia medicii capitulează? Dacă e cancer – mori de cancer, dacă e inima – mori de inimă, care dintre variante se consideră rezonabilă? Este evident că la un moment dat organismul cedează şi piesele de domino încep să se prăbuşească de undeva. Medicina reuşeşte poate doar să încetinească procesul.
Probabil că niciuna dintre variante nu este acceptabilă, singura rezonabilitate o dă vârsta, pentru că acelaşi diagnostic la 20 de ani e dramatic, la 50 e trist, la peste 80 de ani e deja mult mai acceptabil. Dar și aici lucrurile se schimbă pentru că astăzi vorbim de 70 ca noul 40! Până la urmă, moartea bună nu o dă un diagnostic, ci doar senioritatea, trecerea prin viaţă. Iar dificultatea noastră, mai degrabă estetică şi lingvistică, nu arată decât faptul că moartea rămâne până la urmă marele mister al vieţii.
Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică
