Azi noapte, pe când scârțâitul roţilor troleibuzelor se răreau, iar câinii îşi astâmpărau urletul sinistru, am numărat atâtea oi, că le-am pierdut șirul…
Mi-am pironit ochii în tavan.
Ce înalt e… ce sus pare să fie lustra bătrână…
E bătrână, poate mai de demult decât însăşi casa pe care o luminează. Forma ei desuetă îşi întinde umbra pe peretele de la capătul patului. Întorc capul. Vreau să-i desluşesc forma, s-o compar cu ceva, cu orice, ca să-mi trezească o amintire. Să mă ajute să ajung la graniţa aceea tainică, unde somnul este aproape, unde liniştea stă de veghe, iar spiritul atinge acel neînțeles în care nu ştii dacă visezi sau e aievea.
Privesc peretele pe care lustra îşi prelinge umbra ticăloasă.
Parcă ar fi o ciupercă. Da… o ciupercă uriaşă, precum cea din spatele casei părinteşti. Acolo se ascundeau ciupercile, fiindcă era aproape întuneric. Vara era bine să te ascunzi în dosul casei, între gardul înalt şi zidul gros de cărămidă. Acolo găseai câteva ciuperci. Da… răsăreau ca nişte umbreluţe albe sau cafenii. Acum, una s-a mutat pe peretele meu din dormitor. A venit tiptil, păşind cu luare aminte, fiindcă a adus cu ea o căruţă, trasă de doi cai uriaşi. Sunt Mielu şi Suru, zvâcnind în ham, nechezând şi trăznind pământul cu potcoave grele.
Se înfioară satul când caii tatei sosesc de la câmp. Îngerii aceştia înhămaţi ştiu că tata coboară şi-i slobozeşte repede de povară. Tata zboară din căruța încărcată, iar mama aleargă spre porţile mari. Le deschide cu un aer de stăpână a casei, a cailor, a vieţii şi a satului întreg. Tata îi admiră zburdălnicia şi semeţia, atinge căpăstrul, mângâie grumazul lui Suru şi strigă:
– Diii, băieţii tatei, haideţi smeilor să va hrănesc şi să vă țesal; dii, vitejilor, bravii mei, m-aţi adus cu bine şi azi!
Suru aude, ciuleşte urechile, sforăie la urechea lui Mielu. Pornesc amândoi, trăgând după ei căruţa plină cu pepenii zemoşi. Porţile se dechid larg, ca o cupolă de lumină, îmbiind „vitejii” să facă ultima opintire din zi. Apoi, roţile se opresc, caii fornăie şi îşi aşteaptă deshămarea ca pe o recompensă meritată. Pe rând, tata îi duce în grajd, vorbindu-le.
– Acum vă aduc ovăzul vostru, doar un pic să așteptați, cât să vă trageți sufletul…
Aud de acolo, de unde stau ascunsă, cu mânuţa pe una din ciupercile umede, cum vecinul Ilie strigă la nevastă să se grăbească, fiindcă „se uită soarele înapoi”, iar pe mama o văd cum lasă ovăzul lângă ţesală.
Tata hrăneşte caii. Dinţii lor tineri macină orzul uscat. Parcă ar fi nişte mori vii. Printre spargerile cadențate ale boabelor, aud respiraţia lor puternică. Ce suflu… Pare a fi răsuflarea unor smei, aşa sfâşie aerul, viaţa care le trece prin nările umede.
Tata intră în grajd din când în când, pândind cu grijă, până ce îi vede sătui. Suru e gata. El e mai lacom la mâncare. Pe el îl scoate de la iesle. E semeţ, dar ce cuminte îşi urmează stăpânul… Știe că mâinile tatălui meu nu ştiu să folosească biciul. Nici nu are. Are doar o țesală.
Uite, lângă nucul de lângă grajd, tata îl priponeşte. Suru îşi înalță capul, strănută şi se înfioară. Ştie ce îl aşteaptă şi e nerăbdător. Peria îi atinge crupa. Suru nechează uşor… parcă ar fi o pisică uriaşă. Tata îi curăță apăsat coapsele, crupa, grumazul. Din coama lui deasă şi sură, cad ciuperci albe, galbene, cafenii…
