Subofițerul Gabi Cobori încă se mai întreabă cine i-a omorât camarazii în decembrie ‘89

Gabi Cobori

În 22 decembrie [1989] eram subofiţer, îmi spune Gabi Cobori, un bărbat cu o statură atletică, fost angajat al Poliţiei Române. Aproape că eram un copil, continuă el.

La ce armă aţi slujit Armata Română, domnule Cobori?

La Transmisiuni, eram centralistul Unităţii. Dar nu despre asta vreau să vorbim.

În ajunul Crăciunului, eram la Primăria sectorului IV, la Rond. Angajat al MAI. Acolo îmi făceam veacul noaptea întreagă. Aproape niciodată nu existau evenimente deosebite. Cartierul şi societatea de atunci, erau într-o discilpină de fier. În vremea aceea se construia în spatele primăriei Casa Ştiinţei,,. Se construia cu militarii în termen, aşa cum au luat naştere multe obiective de importanţă naţională, care acum s-au mutat din avutul public în cel privat.

Da, din păcate, aşa este. Vă văd afectat de această stare de lucruri, aşa cum sunt toţi românii adevăraţi.

Cum să nu fiu lezat de tot ceea ce s-a întâmplat, când moartea a zburat pe lângă urechea mea, în chip de glonţ de război?

Cum aşa? Chiar vi s-a întâmplat asta?

Să vă spun…

Scot repede nelipsitul meu caiet, în care îmi notez în viteză, ori de câte ori aud câte o poveste interesantă sau data vreunui eveniment la care ţin morţiş să ajung.

Deci, începu interlocutorul meu, Casa Ştiinţei se înălţa frumos, chiar dacă soldaţii noștri erau liberi în seara aceea. Mă plimbam liniştit şi atent la orice putea să apară neprevăzut prin obiectivul pe care îl aveam sub observaţie.

Era o noapte senină. Cartierul dormea liniştit, chiar dacă în case mai era frig, iar frigiderele nu aveau destulă carne sau frişcă pentru cafeaua de dimineaţă. Eram deja anunţat de superiorii mei că la Hotelul Inetrcontinental s-a strâns multă lume care manifestează. Auzisem că la Timişoara sunt apele tulburate şi că toate forţele de ordine din Bucureşti erau în alertă.

Vă instruiseră? Primiseţi un ordin special?

Nu, nu primisem vreun ordin special, dar ni se spusese să raportăm orice eveniment neobişnuit care apărea în decursul serviciului pe care îl efectuam.

Vă era frică să nu pornească vreo răzmeriţă şi la noi?

Frică nu, dar mă gândeam, fiindcă vedeam ce amploare luaseră evenimentele de la Timişoara, ce importanţă majoră le dădeau superiorii mei. Am intuit că de aici ar putea să iasă ceva care să scrie istoria acestui neam, iar eu urma să particip prin forţa împrejurărilor la aceste evenimente.

Aştept să-mi spună tot ce doreşte. Nu-l mai întrerup. Timpul ne impune mai mereu un ritm, care ne obligă să ne mulţumim cu ceea ce primim. Aş vrea să-l întreb foarte multe, dar nu avem vreme acum. Sper însă că va veni clipa în care vom avea o discuţie mai lungă.

Pe la ora 4:30, din direcţia Pieţei de Flori, au început să apară grupuri mărişoare de oameni, își continuă povestea interlocutorul meu. Erau paşnici şi mergeau la pas, vorbindu-şi calm şi cu o tonalitate scăzută. Mi s-au părut a fi oameni simpli, care nu porniseră neapărat să facă o revoluţie. Am vorbit cu ei. Mi-au spus că sunt de la Vulcan şi de la Electromagnetica. Am înţeles totuşi că, dincolo de calmitatea lor aparentă, lucrurile clocoteau invizibil, putând răbufni în orice clipă. La scurt timp, înainte cu mult de ora începerii programului normal de lucru, a venit primăriţa. O moldoveancă aprigă – Căpitănescu Elena. A anunţat telefonic toate fabricile să-şi închidă porţile şi să interzică angajaților care lucraseră deja în schimbul 3 să plece acasă. Valabil şi pentru mine, care aveam alarmă de gradul 0, imediat după evenimentele de la Timişoara. La 6, ar fi trebuit să-mi vină schimbul, dar nu s-a întâmplat asta. Era zarvă pe străzi, iar asta te ducea cu gândul la o posibilă instalare a haosului. Am auzit vuietele de la Intercontinental, de la Galeriile de Artă, unde oamenii îşi strigau durerile într-un singur glas. Nu înţelegeam cuvintele lor, dar un vuiet răsuna pe străzi, ca un vuiet ameninţător al pământului înainte de cutremur.

V-aţi speriat?

Nu. Eram doar îngrijorat. Nu mi-am închipuit că o să cadă regimul lui Ceauşescu, însă îmi era teamă că foarte mulţi oameni vor fi pedepsiţi pentru îndrăzneala lor de a manifesta şi de a spune lucrurilor pe nume… În fine, timpul trecea mai greu ca niciodată. Mă aşteptam la orice, eram pregătit să execut orice fel de ordin, aşa cum fac toţi militarii, atât în vreme de pace, cât şi în situaţii de mobilizare. Pe la orele 10, inima mi s-a oprit pentru o secundă. Am auzit împuşcături. O armă foc-cu-foc a sfâşiat tăcerea dimineţii, dând tonul urgiilor. Imediat a  răspuns cu glasul lui înfiorător un Kalaşnikov. Mi-am spus atunci că fiii ţării mele vor plăti cu viaţa şi cu libertatea, pentru că se împotrivesc regimului totalitar. Apoi a sosit un Aro, din care au coborât sprinteni şi relativ calmi doi subofiţeri civili, care m-au schimbat. Erau dotaţi cu armă marca Kalaşnikov, cu două sectoare a câte 60 de cartuşe. Am pornit spre Circa 14 de Miliţie. Părea că şi acolo pericolul plutea în aer. Toţi cei prezenţi nu vorbeau, nu zâmbeau, nu se agitau aiurea. Totul se petrecea „ca la Miliţie”. Scurt, rapid şi fără vorbăraie. Marin Bărbulescu de la Capitală era acolo. Parcă ne aştepta. L-am auzit în timpul şedinţei pe care a condus-o pe loc, că manifestaţia trebuie oprimată şi că are ordin de la CC să nu folosim armamentul din dotare, pe cât posibil să nu fim violenţi, iar cei care ne creau probleme să fie reţinuţi pentru cercetări. Am auzit asta cu urechile mele. De asemenea, ne-a ordonat să anunţăm familiile să ne aducă haine civile şi să le trimitem acasă pe cele militare. Aşa am procedat şi eu. Se făcuse deja ora 12.

Am primit ordin să ne îndreptăm către Televiziunea Română. Eram într-un Aro, înarmat cu pistolul kalaşnikov. Aveam gloanţe de război. În drum spre Televiziune, mă gândeam că s-ar putea să fiu nevoit să împuşc civili. Asta mă îngrijora. Lucrul acesta mă deprima. Aş fi vrut să nu trăiesc aceste sentimente sau mai bine zis aş fi dorit să nu fiu nevoit să particip la un astfel de eveniment. Scriam istorie. Eu şi colegii mei, tineri şi ei. La fel ca mine, erau abătuţi şi îngrijoraţi. Fiecare cu gândurile lui. Mai şi vorbeam despre familiile noastre, despre evenimentele tulburi pe care le trăiam împreună. Am fost opriţi de către Gărzile patriotice pe undeva pe la Unirea. Ni s-a spus că aveam ordin să rămânem acolo, unde vom ajuta armata. Era pe înserat. Primisem cafea de la o unitate militară. Mi-a atras atenţia, în timp ce vorbeam cu un armurier de la o unitate militară, că de pe blocul de vizavi de parc, apăreau din când în când lumini roşii însoţite de rafale scurte de armă. Civilii cădeau morţi, imediat ce se opera rafala. Am înţeles pericolul, dar tot nu-mi era frică. Eram intrigat că în ţara mea cineva atacă populaţia civilă. Erau şi copii foarte tineri printre cei căzuţi. Atunci am început să facem schimb de numerele noastre de telefon, ca în cazul în care vom cădea la datorie, să ne anunţăm familiile. Eram deci în pericol. Eu, colegii mei, poporul meu, oraşul meu şi ţara mea.

N-am avut timp să gândim prea mult la asta, fiindcă am primit ordin să ne aliniem în poziţia culcat de-a lungul parcului Unirea. Am apărat prin rotaţie cu colegii mei acest dispozitiv timp de trei, patru ore. Unul dintre colegii mei nu s-a mai ridicat atunci când am primit ordin să ne retragem. Fusese împuşcat în cap de cei care trăgeau de pe blocul din faţa noastră. Atunci m-am speriat şi eu, şi colegii mei. Era un război nedeclarat, fără reguli, era haos.

Am ascuns arma la piept, iar sectoarele le-am pus la curea. Am făcut asta, fiind hotărât să merg la secţia 14, unde urma să primesc noi ordine. Aici mi-am făcut datoria de onoare faţă de colegul care căzuse la Piaţa Unirii. Mi-a răspuns mama lui. A izbucnit în plâns, ca un vulcan care izbucneşte clocotitor şi furibund către niciunde. Nu ştiam ce să spun şi cum să mai procedez. Nu putea să creadă că fiul ei şi-a pierdut viața. Era ardelean de la Satu-Mare.

A doua zi am pornit către Cimitirul Eroilor. Acolo iar am asistat la nişte scene dramatice. Nu uitaţi că şi eu eram aproape un copil. Nu eram pregătit să văd oameni murind, dar şi mai rău mi-a fost dat să văd aici, la cimitir. Copii foarte tineri, cei de la Câmpina, morţi nevionovaţi la Otopeni, în condiţii neelucidate nici azi, zăceau în coşciuge sărăcăcioase, plini de sânge. Erau mulţi copii sub 18 ani. Actorul Horia Căciulescu a sosit şi el, pentru prima oară lipsit de aplauzele publicului. Era trist, speriat, nedumerit de ceea ce se întâmpla. Vizavi de cimitirul acesta de lângă liceul Autobuzul, se trăgea cu acelaşi fel de arme ca la Unirea. Începuse să-mi fie frică. Soseau permanent coşciuge, militarii le lăsau şi plecau din nou să aducă morții. Două zile, pe 21 și 23 decembrie, s-au adus acolo permanent victime ale aşa-zisei revoluţii. Se trăsese profesionist. Inamicul poporului meu era bine instruit. De temut inamic, mai ales că nu-şi arăta faţa. Era un haos despre care armata nu ne învăţase nimic. Niciun regulament militar nu se potrivea cu starea din teren din momentul acela.

În perioada acestei misiuni de la Cimitirul Eroilor am învăţat că armata înseamnă cu adevărat bărbăţie, putere, responsabilitate, omenie, onoare şi emapie faţă de camaradul care poate muri oricând.

După două zile am fost chemat la serviciu. Unul dintre superiorii noşti a făcut o listă cu toţi cei care au participat efectiv la revoluţie şi care au văzut moartea colegilor lor, a civililor. A celor care au fost în focul…

Au trimis lista şi a sosit răspunsul că nu suntem îndreptăţiţi să primim Carnet de revoluţionar. Ne-am făcut datoria faţă de patrie. E adevărat, ne-am făcut datoria. Spre norocul meu nu am murit. Dar, mă întreb şi acum cine a tras de pe blocul de la Unirea? Cine a tras de pe blocurile de la Cimitirul Eroilor? Cine a suprimat vieţile copiilor ale căror mame urlau disperate de durere? Cine ascunde adevărul şi azi? Ca fost militar, ca bun român, aş vrea să ştiu cine mi-a omorât colegul? Ai cui erau copiii îngropaţi în coşciugele sărăcăcioase, ca să le pot săruta mâinile mamelor distruse de moartea fiilor lor. Aş vrea să ştiu din ordinul cui s-a tras. Aş vrea să-i mulţumesc superiorului meu, care nu a dat un ordin nesăbuit, ce m-ar fi obligat să fac fapte asemănătoare cu ale celor urcaţi pe blocurile bucureştene. E mult de atunci. Trei decenii au trecut. Aproape că am îmbătrânit. Adevărul nu se vrea să iasă la lumină. Ţara mea iar a fost minţită, sluţită şi îndurerată. A plătit cu fiii ei, pentru interesele te miri cui. Eu am avut noroc, dar am şi conştiinţă şi încă mă mai întreb: Cine mi-a omorât camarazii?!

Foto: Ionuț Crivăț (CARP Omenia): Gabi Cobori, la lansarea cărții de poezii Lacrimi vii pentru doruri moarte, de Lucia Secoșanu

Spune-ți părerea

*