Năzdrăvăniile lui tătăiță. Tătăiță și Tristețea

singuratate varstnici

Ceas de seară… linişte, în sfârşit, după o zi plină de emoţii, zbateri, alergătură. Stau şi savurez restul de zi, trăgând un ochi şi peste ziua de mâine. Sună telefonul – tătăiţă! Răspund destul de precipitată pentru că el nu sună la orele astea, preferând să adoarmă înaintea găinilor sau odată cu ele dacă se poate, ca să aibă motiv să stea cu ochii în tavan la 4 dimineaţa.

– Alo, da! Ce faci tătăiţă?
– Alo, Dana?
– Da, eu sunt! Ce faci la ora asta, nu dormi?
– Păi nu dorm, că mi-e rău!
– Aoleu! Păi ce ai?
– Nu ştiu, mi-e aşa rău!
– De la ce?
– Nu ştiu… zise el cu voce sfârşită. Cunosc deja scenariul. Vrea să merg acolo cu mama, dar nu îndrăzneşte să ceară direct asta pentru că realizează cumva că este cam târziu şi nu vrea să ne deranjeze. Eu încerc să evit chestiunea, aşa că mai trag de timp:
– Păi şi ai chemat salvarea?
– Eee… nu…
– Ai nevoie de ceva?
– Păi… nu ştiu…
– Păi şi ce să facem?
– Ei… io ştiu… lasă că văd io… mi-a mai fost mie rău.
Pfiu, nu se lasă! Aşa că nu mai prelungesc agonia şi-l liniştesc:
– Bine, hai că vin până acolo cu mami!

Dăi, sări, sună pe maman să se echipeze, dar spune-i calm să nu se agite prea tare, îmbracă-te din nou, urcă-te în maşină, mergi să o iei pe maman şi repede la tătăiţu’. Noroc că ne învărtim toţi în perimetrul aceluiaşi cartier, aşa că nu facem mai mult de 15-20 de minute până la ‘mnealui. Mama, alertată toată şi cu tensiunea 16 cu 9, intră vijelioasă în casă să vadă ce şi cum. Tătăiţă în pat, cu mâinile sub cap şi picior peste picior. Relax total! Am simţit că şi tensiunea mea o ia razna!

– Ce faci tătăiţă?
– Eh, ce să fac… stau aşa în pat…
– Păi, parcă îţi era rău, aşa îţi e rău?
– Păi nu îmi e rău…
– Dar ce ai? Te doare ceva?
– Nu, nu mă doare nimic… sunt trist!
– Cum adică? Stai un pic, adică vrei să spui că m-ai chemat până aici, cu tot cu maman de gât, pentru că matale eşti trist?
– Păi eu nu am zis să veniţi…
– Aha… simt că mă enervez, dar ştiu că este un om bătrân şi noroc cu experienţele mele de prin cămin, aşa că psihologul din mine se activează: Cum adică eşti trist?
– Păi stau aşa şi mă gândesc la tot felul de lucruri…
– Aşa… şi cam la ce lucruri te gândeşti matale? Ia să vedem!
– Păi mă gândesc că sunt bătrân şi o să mor.

Ştiam io! Angoasa morţii! Bine, bine – dar tocmai astăzi? Da, astăzi, de ce nu? Tătăiţă al meu avea nevoie să fie ascultat, să se exprime, să fie împreună cu cineva. Avea nevoie de companie. Nu-l durerea nimic, poate doar singurătatea.

– Mă simt singur…
– Păi nu eşti cu mamaie toată ziua?
– Ea nu vorbeşte cu mine. Zice că are treabă!
– Păi poate că nu găseşte momentul bun de dialog. Uite, seara aţi putea să staţi de vorbă când sunteţi amândoi în casă…
– Da, dar m-am plictisit să vorbesc cu ea. Nu ştie ea…
– Ce nu ştie?
– Aşa… nu ştie… dându-mi de înțeles că mamaie nu ştie să asculte sau nu-l ascultă aşa cum ar vrea el să fie ascultat.
– Aha, deci nu că nu vorbeşti cu ea, vrei să vorbeşti şi cu altcineva. Cu vecinii?
– Care vecini? Au murit şi ăştia! Nu mai stă nimeni la poartă să vorbească, aşa cum se făcea înainte. S-a prostit lumea! Nu mai e ce-a fost! Era bine când eram io tânăr…

Și uite aşa începem să ascultăm, a câta mia oară, poveştile lui din tinereţe. Dar ştiu că discuţia îi va face bine, aşa că tot ce pot să fac este să fiu un bun ascultător, nu ca mamaie!
Tătăiţă nu era bolnav, poate doar de suflet şi poate că mulţi dintre noi suntem. Am stat şi am petrecut câteva ore împreună, până când angoasa morţii s-a mai disipat. Am plecat liniştite acasă, mult după miezul nopţii.
A doua zi, îl sun pe tătăiţă:
– Ce faci tătăiţă? Cum te simţi? Mai eşti trist?
– Nu, nu mai sunt trist! Dar acuma parcă am aşa ceva la burtă!

Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts