Aventuri dintr-un cămin de bătrâni: După 15 ani…

camin batrani

Căminul nostru are norocul de a avea o curte suficient de mare încât să ne mai zbenguim în ea, atunci când vremea este binevoitoare, căci de la o vârstă, venerabilă desigur, suntem destul de meteo-dependenţi. Cum prindem vreo ocazie simpatică şi un pic de căldură, ieşim repede în curte, unde facem o clacă de toată frumuseţea.

Ei bine, într-una dintre aceste zile, când soarele încă nu se decisese dacă să apară sau nu dintre nori, ieşim în curte să ne jucăm cu baloanele, căci ne apropiam vertiginos de Ziua Copilului. Ştiu, o să spuneţi că noi ce treabă avem? Păi, sărbătorim Ziua Copilului, nu pentru că bătrânii dau în mintea copiilor, aşa cum poate rapid v-aţi gândit, ci pentru că fiecare dintre noi venim din ţara copilăriei lui şi este un bun prilej să depănăm amintiri haioase şi momente fericite, ca o bună tehnică de terapie a reminiscenţei.

Aşa că ne jucam şi râdeam cu bătrânii noştri, când în curte intră un domn solid şi trecut de prima tinereţe, cu un dosar în mână, care solicită câteva informaţii despre comisia pentru evaluarea persoanei cu handicap, care îşi are sediu tot în curtea noastră. Priveşte destul de buimăcit în jur, dar noi, eu şi colega mea, îl îndreptăm frumos către zona lui de interes.

La un moment dat, apare în curte şi dna Ileana, femeie trecută de 80 de ani, dar încă în putere, deşi uneori mintea îi mai joacă feste. A coborât să fumeze, nu ca să se joace, pentru că este o fire destul de rezervată şi chiar ursuză. Are zile când este o companie adorabilă, cu poveştile ei din Bucureştiul micului Paris, dar are şi zile când tună şi fulgeră, ameninţă şi bufneşte, de nu-i intri în voie nicicum. Eu, cum o văd, dau să evaluez dacă am prins o toană bună sau ba, aşa că mă duc repede către dumneaei şi încep să vorbesc destul de tare pentru că doamna, ca orice octogenar respectabil, este niţel fudulă de o ureche, dacă nu de ambele:

– Ce faceţi dna Ileanaaa?
– Ei, bine! Am ieşit să fumez…
– Nu vreţi un balon?
– Nu…
– Haideţi, ia spuneţi ce culoare vreţi? Avem toate culorile!
– Nu, nu… că io fumez… nu-mi trebuie…
– Sigur? nu pare să fie ziua ei cea mai bună.
– Sigur… Dar nu ţi-e frig? Întotdeauna dna Ileana este foarte îmbracată şi îi îmbracă pe toți, care cum îi prinde….
– Nuuu, mi-e bine! E cald deja…
– Eeee, tre sa fii atentă! Să nu răceşti! Eşti tânără acum, dar mai încolo…. Uite, ai mâinile goale!
– Da, dar restul e plin!

Zâmbim amândouă şi ne despărţim cordial. Nu insist pe teamă ca să nu o stresez. Mă îndrept spre celeilalţi beneficiari şi încerc să-i antrenez măcar pe ei. Domnul cu pricina o abordează pe colega mea şi cere să vorbească cu şeful de centru – în cazul nostru, cu şefa. Colega mea, amabilă şi draguţă, o sună pe şefa şi îi explică domnului cum să ajungă la biroul dumneaei. Il vedem cum se opreşte în dreptul dnei Ileana, schimbă câteva cuvinte, dar noi nu ne-am îngrijorat, pentru că bătrânii noştri sunt sociabili şi abia aşteaptă să prindă pe cineva, ca să-şi depene poveştile, pe care noi le ştim pe dinafară, în toate variantele povestibile. Mie doar îmi părea rău că domnul nu găsise pe cineva mai vorbăreţ, căci doamna Ileana nu este tocmai amabilă astăzi. Lumea, curioasă din fire, îi tot întreabă cum sunt condiţiile, ce mănâncă, cum arată camera şi tot felul de alte năzbâtii. Uneori, ne cer chiar să viziteze căminul şi de fiecare dată răspundem pozitiv pentru că au ce vedea. Toţi pleacă cu o imagine mai bună decât se aşteptau, pentru că, din păcate, încă există destule prejudecăţi cu privire la condiţiile de trai dintr-un cămin de bătrâni.

La nici 10 minute, mă trezesc sunată de şefa mea, care mă invită graţios la birou. Acolo, dl cu pricina mă priveşte surprins şi curios.
– Să ţi-l prezint pe dl D!
– Săru’mâna!
– Bună ziua – am vorbit deja în curte!
– Da, da… aşa este!
– Despre ce este vorba? întreb eu din ce în ce mai nedumerită.
– Dl spune că este nepotul dnei Ileana!
– Poftim?
– Da… spune dumnealui cu juma’ de gură! Cred că doamna e mătuşa mea….
– Doamna Ileana este la noi de 9 ani! Cum de nu aţi vizitat-o până acum?
– Doamnă, o caut de 15 ani! Am căutat-o câţiva ani, apoi am crezut că este prea bătrână şi cu fiecare an şansele au scăzut, aşa că am renunţat.
– Păi şi acum…?
– Păi eram în curte şi mă uitam cum eraţi acolo cu bătrânii şi ce bine se simţeau şi sincer să fiu, v-am auzit pe dvs. când aţi vorbit aşaaa, mai tare, cu dna Ileana, iar când am întors privirea – am îngheţat! Am zis că nu se poate, aşa că am cerut să vorbesc cu şeful de centru, ca să întreb numele de familie şi eventual nişte informaţii, ca să mă conving!
– V-am zis şefa că e bine să ai gura mare! Uitaţi dovada! Şi apoi?
– Daaaa! Aşa este! Vorba e că se confirmă! spune şefa zâmbind. Am verificat adresa din buletin, este aceeaşi. Domnul locuieşte în casa mătuşii!
– Sunt nepotul doamnei de soră! Bunica mea a fost sora dnei Ileana!
– Aşa ceva! Sigur aţi verificat?
– Da, uită-te şi tu!

Iau buletinul domnului şi verific. Era adresa exactă. Apoi, pentru că ştiam povestea, îi cer domnului să-mi mai povestească încă o dată ce şi cum. Lucrurile se potriveau, personajele existau, satele, comunele corespundeau şi, cu mici diferenţe de detaliu, povestea se confirma. Domnul din faţa mea chiar era nepotul doamnei Ileana!
– Păi şi i-aţi spus? întreb eu, încă sub imperiul impactului.
– Nu, mi-a fost teamă! Am schimbat câteva vorbe când am trecut pe lângă dânsa şi am recunoscut-o imediat! Ea nu! Dar are aceleaşi gesturi, deşi este mult îmbătrânită! Oricum, nu-mi vine să cred! Eu credeam că nici nu mai trăieşte! Bunica mea nu mai trăieşte, adică sora ei, dar trăieşte soţul ei, adică bunicul. Are 93 de ani!
– Ne gândeam să vorbeşti tu cu ea înainte sau cum să facem, să o pregătim niţel, zice şefa îngândurată.
– Nu cred că este cazul să vorbim separat. Am văzut-o azi, era prezentă, nu foarte sociabilă, dar nici urâcioasă. Cel mai bine ar fi să mergem împreună cu dvs. în cameră şi mă lăsaţi pe mine să vă introduc. În funcţie de reacţia doamnei, ne adaptăm, iar dacă apar probleme, putem apela la cabinetul medical fără ezitare.
– Sigur, sigur… cum spuneţi dvs.!

Aşa că pornim împreună spre camera doamnei, emoţionaţi toţi trei. O găsim pe doamna Ileana pe scaunul de lângă pat, aşteptând să coboare la sala de mese, căci orele arătau spre miezul zilei.
– Doamna Ileana, ce mai faceţi?
– Bine, aştept masa…
– Cum vă simţiţi astăzi?
– Bine, bine… sunt bine!
– Bravo! Mă bucur să aud asta! Ştiţi, am o surpriză pentru dvs.
– Ce surpriză să mai am io? La vârsta mea, nu mai e nicio surpriză…
– Păi uite, este cineva care vrea să vă vadă… si care cred că o să bucure. Ce ziceţi? Îl primim? Am înţeles că vă caută de multă vreme…. Eu o să fiu aici cu dvs.
– Păi da… cine să fie…
– Haideţi dle D, poftiţi!

Statura impozantă a acestuia parcă s-a scurs în emoţiile care i se citeau pe tot corpul. Un tremur uşor îl cuprinsese total, iar ochii, în spatele ochelarilor, păreau uşor umeziţi.
– Mătuşă…. Sunt eu… D!
– Care D?
– D… băiatul Luminiţei!
– Luminiţa… păi ea a plecat… de mult! Nu mai e nicio Luminiţa!

Pentru o clipă, m-am temut că gândurile doamnei sunt prea răvăşite că sămai poată lega lucrurile. El mă privea nedumerit. Ii fac semn din cap că e ok, să-i vorbească în continuare.
– Luminiţa a plecat, da! Eu nu am plecat!
– Spuneţi-i de bunica dvs., de sora ei!
– Pe mamaia Vica o mai ştii?
– Păi cum să n-o ştiu! E sora mea! E mai mare ea!
– Da… aşa este!
– Dar a murit!
– Da, a murit! Dar nu avea o fată?!
– Ba da…
– Păi şi cum o chema? întreb eu, încercând să refac rapid legătura şi temându-mă să nu pierd momentul de conectare.
– Păi, Luminiţa!
– Bravo! Da, Luminiţa! Şi Luminiţa a avut copii? mă prefac eu neştiutoare.
– Da, are un băiat! E mare acuma!
– Bravo! Şi cum îl cheamă pe băiat?
– Păi nu mai ştiu… parcă D!
– Da, aşa este! D îl cheamă! Când l-aţi văzut ultima oară pe D?
– Aaaa, demult! Nu mai ştiu!
– Păi, şi aţi vrea să-l vedeţi?
– Da, aş vrea! Cum să nu vreau?! El a mai rămas din familie! E nepotul meu!
– Da, aşa este! Este nepotul dvs.! Ei bine, el este!
– Nu se poate! Tu?
– Da, mătuşă! Eu sunt!
– Vaaaai! Dna Ileana îşi duce mâna la gură şi îşi înăbuşă câteva lacrimi. Ce mare eşti! Tu eşti? Se uită mirată şi văd cum emoţia începe să o cuprindă şi pe ea.
– Da…

Se îmbrăţişează amândoi şi deodată am în faţa mea doi oameni care se conectează aproape instantaneu, cu un fir nevăzut, cum un tip de relaţie pe care poate doar cu familia îl simţi.
– Cum de m-ai găsit? Doooooamneee, nu pot să creed! Nepotul meu! Ştiţi, îl ştiu de când era mic! Atâta era! Dooooamneee! Şi doamna Ileana începe să se închine evlavios ca în faţa unui miracol, privind când spre cer, când spre pământ, ca într-un fel de mătanie tăcută, un semn de recunoştinţă către divinitate.
– Da, ştiu! mă bucur de bucuria lor şi parcă-mi joacă şi mie lăcrămioarele prin colţuri, dar mă ţin tare şi parcă-parcă îmi vine să-i îmbrăţişez.

Doamna Ileana începe să întrebe de toţi ai lor, iar nepotul, acum bărbat în toată firea, îi răspunde pe-ndelete, cu glas blajin şi ţinând în palme palmele mătuşii. Curg nume, locuri, poveşti, amintiri şi faţa doamnei Ileana capătă o lumină nouă: lumina regăsirii. Mă retrag încet, pentru că prezenţa mea nu-şi mai avea rost, dar nu înainte de a-l ruga pe nepot să treacă pe la cabinet, înainte de a pleca, pentru câteva informaţii suplimentare.

Am intrat în cabinet şi am încercat să reiau firul poveştii. Îmi dădeam seama cum parcă totul fusese pus în scenă perfect, pentru că ar fi fost suficient ca doamna să nu fi coborât la fumat, sau eu să n-o fi strigat, sau domnul să fie la comisie exact atunci când eu dialogam cu dumneaei sau, sau, sau… atâtea mici detalii care ar fi putut rata momentul. M-au fascinat întotdeauna coincidenţele şi le-am considerat momente de graţie! Timp de câteva clipe, am savurat bucuria de a putea fi prezentă la o regăsire de-o viaţă, la o închegare familială, mai ales pentru cineva care timp de 9 ani nu a fost vizitat. Mi-am amintit de vorbele lui Octavian Paler: “să nu uiţi că orice aşteptare este provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.”

Nu este uşor să lucrezi într-un cămin de bătrâni. Am spus-o adesea şi o voi repeta de fiecare dată cu toată forţa sincerităţii! Suferinţa, boala, singurătatea, moartea fac din acest loc un spaţiu în care nu poţi să lucrezi decât cu sufletul. Doar că, uneori, ai şansa nepreţuită de a trăi… poveşti cu final fericit. Pentru că, da, una dintre lecţiile pe care le-am învăţat aici este că adesea viaţa bate de departe filmul!

Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts